Temelia greco-catolicilor din Ardeal: Trădare, fals, înșelăciune

Uniaţia a fost o modalitate de prozelitism, practicată de Biserica Romano-Catolică, prin care aceasta a încercat atragerea creştinilor ortodocşi aflaţi sub vremelnică stăpânire catolică, la o formă de catolicism.

Această formă presupunea acceptarea de către ortodocşi a conducerii papale şi a câtorva dogme catolice, păstrându-se însă folosirea ritului ortodox şi a limbii române în timpul serviciilor religioase.

Papalitatea a aplicat această strategie în diferite spaţii geografice şi în diferite momente ale istoriei, folosindu-se în special pe Ordinul Iezuit şi pe metodele acestuia. În urma unei asemenea strategii, a fost întemeiată şi Biserica Unită din Ardeal.

Actul de unire, fals și mișelesc

„Noi mai în gios scrişi, vlădica, protopopii şi popii besericilor rumâneşti dăm în ştire tuturor cărora să cuvine, mai vărtos Ţărăi Ardealului. Cercând noi schimbarea aceştii lumi înşelătoare şi nestarea şi nieperirea sufletelor, căruia în măsură mai mare trebue a fi decăt toate, den bună voia noastră ne unim cu Beserica Romei cea catholiciască şi ne mărturisim a fi mădularele ceştii Biserici sfinte catholicească a Romei prin ceastă carte de mărturie a noastră şi cu acele priveligiomuri voim să trăim cu carele trăesc mădulările şi popii aceştii Biserici sfinte, precum înălţia sa împăratul şi coronatul craiu nostru în milostenia decretumului înălţii sale ne face părtaşi, care milă a nălţii sale nevrând a o lepăda cum să cade credincioşilor înălţii sale, această carte de mărturie şi nălţii sale şi ţărăi Ardealului o dăm înainte. Pentru care mai mare tărie, dăm şi peceţile şi scrisorile mănilor noastre. S-au dat în Belgrad (Alba Iulia) în anii Domnului 1698, în 7 zile a lui octomvrie.

Însă într-acesta chip ne unim şi ne mărturisim a fi mădulările sfintei, catholiceştii Biserici a Romei, cum pre noi şi rămăşiţele noastre (urmaşii noştri) din obiceiul Bisericii noastre a Răsăritului să nu ne clătească. Ci toate ţărămoniile, sărbătorile, posturile, cum pănă acum, aşa şi de acum înainte să fim slobozi a le ţinea după călinadriul vechiu şi pre cinstitul vlădica nostru Athanasie nime păn-în moartea sfinţii sale să n-aibă puteare a-l clăti den scaunul sfinţii sale. Ci tocma de i s-ar tămpla moarte să stea în voia soborului pre cine ar alege să fie vlădică, pre care sfinţia sa papa şi înălţatul împărat să-l întărească şi patriarhul de suptu biruinţa înălţii sale să-l hirotonească. Şi în obiceiul şi dregătoriilor protopopilor carii sănt şi vor fi, nici într-un fel de lucru să nu se amestece, ci să se ţie cum şi păn-acum. Iar de nu ne vor lăsa pre noi şi pre rămăşiţele noastre într-această aşezare, peceţile şi iscăliturile noastre care am dat să n-aibă nici o tărie. Care lucru l-am întărit cu pecetea Mitropolii noastre pentru mai mare mărturie.„

„Manifestul de unire” a apărut din slăbiciunea unora din preoţii şi protopopii români, care au cedat în faţa promisiunilor de îmbunătăţire a stării lor materiale – căci şi ei erau consideraţi iobagi, ca toţi românii – şi a constrângerilor politice, religioase, de multe ori însoţite de forţa armată, împotriva ortodocşilor.

Stăpânirea catolică instaurată peste Transilvania de austrieci dorea să dobândească aderenţi în rândul populaţiei autohtone, care era majoritar românească şi ortodoxă.

Prin atragerea românilor ortodocși la unirea cu Biserica Romei se urmărea, pe de o parte, creșterea numărului catolicilor și – implicit – cresterea rolului politic al „statului catolic ardelean” (reprezentantii catolicilor în Dieta), iar pe de altă parte, ruperea legăturilor, de orice natura, cu românii ortodocși din Țara Românească și Moldova.

Diploma Leopoldină  a fost o adevarată Constituție pentru Transilvania, mai bine de un veac si jumatate şi consfinţea faptul că în funcții publice puteau să fie numiți numai „indigeni”: unguri, sași și secui, legiferandu-se astfel din nou, întreitul jug la care era supus poporul român majoritar în Transilvania: național, social si religios, maghiarii, saşii şi secuii.

Ortodocșii români erau consideraţi „toleraţi”, fiind lipsiți de drepturi și în afara legii, cu toate că reprezentau populaţia cea mai numeroasă.

La început, iezuiţii au pus o singură condiţie pentru unirea românilor ortodocşi cu Biserica Romei, aceea de a accepta primatul papal, promiţând să nu se atingă în niciun fel de dogmele, legea şi cultul Bisericii Ortodoxe.

În acelaşi timp, ei au fluturat înaintea clericilor români (preoţi şi protopopi), mai multe avantaje materiale. In 2 iunie 1698, arhiepiscopul Ungariei, Esztergom, dăduse un manifest prin care se arăta că ortodocșii care se vor uni cu catolicii, trebuiau să respecte patru puncte :

1. Papa este capul Bisericii
2. Sf.împărtășanie să se facă și cu pâine nedospită (azima).
3. Duhul Sf purcede și din Fiul.
4. În afară de rai și iad mai este un loc numit purgatoriu, unde se face purificarea. (Hotărârea Sinodului de la Florența din 1434).

Referitor la momentul 7 octombrie 1698, când  38 de protopopi ortodocși, s-au  întrunit şi au  redactat în limba română un act al unirii Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu Biserica unită cu Roma, trebuie subliniat că printre condițiile menţionate de acel document erau menționate, respectarea calendarului sărbătorilor, tradiția veche a Bisericii și dorinţa să rămână episcop Atanasie, șeful lor.

Traducerea primei pagini s-a făcut  intenționat eronat, menţionându-se că respectivii clerici ortodocşi erau de acord cu unirea, fără să fie traduse și condițiile.

Mitropolia Ortodoxă din Transilvania a fost desfințată în anul 1701 si reînfințată în 1761, episcopie la Rășinari și pe urmă la Sibiu.  În perioada 1701-1761, ortodocșii care nu s-au unit cu Roma nu au avut un conducător duhovnicesc.

Așa s-a făcut  de bună voie unirea ortodocşilor români ardeleni cu biserica catolică …

La 3 iulie 1702, Patriarhul Dosoftei și Mitropolitul Teodosie, îl înfierau pe Atanasie „mincinosul mitropolit și vânzătorul de credință…al doilea Iuda”.

Atanasie, până atunci episcop ortodox, fusese hirotonit preot romano-catolic în 14 martie 1701 iar pe 15 martie 1701, episcop, acordându-i-se totodată  unele distincții de către împăratul austriac, al cărui consilier a devenit.

Nicolae Densușianu, el însuşi român greco-catolic, a  contestat identitatea textului românesc cu cel latin al „Manifestului unirii” din 7 octombrie 1698, arătând că textul românesc consemna numai o alianță religioasă, nu una dogmatică cum se specifica în textul latin. Manifestul de unire a fost falsificat de iezuiți. (Ordinul Iezuiților a fost organizat de papă în anul 1540 ,,pentru a lupta împotriva  Reformei Protestanților).

Originalul actului a stat ascuns multă vreme , fiind găsit abia la sfârşitul secolului al XIX- lea, în anul 1879, în Biblioteca Universității din Budapesta. de marele istoric greco-catolic Nicolae Densuşianu şi  se găseşte în prezent în fondurile Academiei Române.

În opinia unor istorici, chiar şi greco-catolici, actul este evocat drept „un fals evident”printre motivele care i-a determinat să afirme falsitatea originalului acestui act fiind: lipsa semnăturii mitropolitului, fără care actul este lovit de nulitate dintru început; nemenţionarea aşa-zisului sinod în nici un document de epocă; nemenţionarea aşa-zisului sinod nici în plângerile şi nici în răspunsurile din corespondenţa purtată de ortodocşi cu autorităţile în anii 1698-1711;  nerespectarea normelor procedurale sinodale referitoare la redactarea de documente (totdeauna hotărârile se redactau pe pagini întregi, neîndoite, textul fiind urmat, după un spaţiu, de semnătura mitropolitului şi alături a secretarului, cu peceţile acestora, urmată de semnăturile protopopilor în ordinea importanţei protopopiei; niciuna din aceste reguli nu a fost respectată).

Nicolae Densuşianu, Silviu Dragomir şi alţi istorici au concluzionat că este vorba de un act fals, plăsmuit de iezuiţi prin strângerea de semnături de la protopopi sub alt pretext, foaia pe care este scris textul românesc fiind la început ultima, iar ulterior trecută în faţă şi completată cu declaraţia de unire.

Există opinia conform căreia actul în speţă ar fi fost realizat abia în 1701  când Atanasie Anghel, chemat la Viena (după nenumărate persecuţii suferite în Transilvania), a fost pus să aleagă între închisoarea pe viaţă pentru 22 de acuzaţii (exact numărul articolelor din mărturisirea de credinţă semnată de acesta la hirotonire) şi respectiv unirea cu Roma.

Atanasie Anghel, care făcuse la hirotonia sa, ca mitropolit ortodox, legământ să apere Biserica românească faţă de tentativele de catolicizare, alege să îşi schimbe religia.

El se leapădă oficial şi ceremonial de Ortodoxie. Este apoi „rehirotonit” întâi preot iar apoi episcop romano-catolic. În schimbul trecerii sale de la Ortodoxie la romano-catolicism rudele i-au fost înnobilate, a primit titlul de consilier imperial, distincţie pentru „meritele sale înalte şi speciale” şi un salariu anual de 4.000 de florini.

Cu această ocazie a fost realizat şi actul, prin colaborarea unor protopopi apostaţi, completat de mitropolitul lepădat de Ortodoxie cu textul din pagina 5 (de după semnături, dar pecetluit!) şi datat apoi… 1698, pentru a justifica o serie de declaraţii false ale iezuiţilor în faţa Dietei şi a Curţii de la Viena.

Merită notat că încheierea documentului, singura parte scrisă de Atanasie, sună astfel:

„Şi aşa ne unim cu aceşti ce scri (deci actul fusese făcut de alţii, nu de Atansie şi cei din preajma lui şi nu cu colaborarea lui ) mai sus, cum toată legea noastră, slujba Besericii, leturghia, posturile şi carindariul nostru să stea pre loc, iară dacă n-ar sta pre loc acele, nici aceste peceţi ale noastre să n-aibă nici o tărie asupra noastră.”

Printre motivele care a determinat un număr de istorici să recunoască falsitatea traducerii acestui act sunt: diferenţele radicale între textul original românesc şi textul tradus latinesc (primul prezintă o unire formală, fără nicio abdicare canonică „din obiceiul Besericii noastre a Răsăritului”; textul latinesc prezintă o unire totală ); menţionarea în traducerea latină a diplomei leopoldine dată în 16/28 februarie 1699, deci la câteva luni ulterior pretinsului sinod.

Nicolae Densuşianu, referindu-se la traducerea latină a originalului, a socotit-o a fi „o traducere din cele mai miselesti si criminale, falsificarea unui document public, a unui tratat politico-bisericesc, pentru a supune poporul român catolicilor și a desființa Biserica romana de Alba Iulia…”

Oare ce justificare poate exista pentru dărâmarea cu tunurile a zecilor de biserici şi mănăstiri ortodoxe de către generalul austriac Bucow?

Ţinând seama de viața și lupta pentru apărarea ortodoxiei a Sfinților Cuvioși Mărturisitori: Visarion, Sofronie și Sfântul Mucenic Oprea; Sfinții Preoți Mărturisitori: Ioan de la Galeș și Moise Măcinic din Sibiel, pentru mărturia lor ortodoxă și moartea lor martirică, acești cinci Mărturisitori români din Ardeal sunt cinstiți ca Sfinți de către obștea credincioșilor de pretutindeni și mai cu seamă de cei din mijlocul cărora s-au ridicat, fiind pomeniți de Biserica Ortodoxă Română în data de 21 octombrie.

(Preluare selectivă de pe Cer și Pămant Romanesc)