,,Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic: în Hristos şi în Biserică’’ (Efeseni 5, 31-32). Cuvintele acestea din urmă arată fără dubii că Sfânta Taină a Cununiei este proprie numai Bisericii lui Hristos. Cum Mântuitorul Iisus Hristos a întemeiat o singură Biserică, cum noi mărturisim de fiecare dată că credem ,,într-Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică’’, nicidecum în mai multe, urmează că numai Biserica Ortodoxă are această Sfântă Taină. Pe cale de consecinţă, celelalte comunităţi, secte şi biserici mincinoase au doar nişte ceremonii care nu împărtăşesc harul Dumnezeiesc şi cei care se supun acestor ceremonii trăiesc în continuare în curvie, în desfrâu pentru simplul fapt că nu primesc Sfânta Taină. De-aici urmează să concluzionăm că aceştia care trăiesc în afara Bisericii Ortodoxe nu se vor mântui, tocmai pentru că trăiesc în desfrâu. Acest păcat singur, fără a le socoti pe celelalte, duce la osândă veşnică pe cei ce se amăgesc că şi în afara Bisericii ar exista mântuire.
Dacă privim fără patimă faţa lumii acesteia, constatăm cu tristeţe că foarte puţini oameni aleg să trăiască viaţa de familie, după ce prealabil au primit Sfânta Taină a Cununiei. Explicaţia o găsim în voia cea rea a diavolului care nu suferă ca doi tineri să trăiască viaţa de familie având binecuvântarea lui Dumnezeu, dată prin Sfânta Biserică. El îi îndeamnă pe oameni, nu numai pe tineri, să trăiască în desfrâu, în aşa zise căsătorii de probă, care n-au nicio legătură cu poruncile Dumnezeieşti. Cel rău mai pune o piedică în calea Cununiei, prin aceea că, prin vrăjitori, leagă cununiile, cum se spune în popor, încât doi tineri, deşi au dorinţa sinceră de a se însoţi, nu-şi pot realiza intenţiile, fiindcă asupra lor s-a pus o legătură blestemată, care se dezleagă prin rugăciunile Bisericii.
Cinstite cititorule, cunoscând acestea, avem datoria sfântă să nu cădem în aceste păcate pierzătoare de suflete, dar şi să sfătuim pe alţii să nu stăruie în păcatul desfrânării, prin refuzul de a primi Sfânta Taină a Cununiei. Le spunem tuturor direct şi apăsat că aceia care trăiesc în neorânduială, fără pocăinţă până la moarte, se duc în iad. Nu este o înfricoşare gratuită, fără temei, este un adevăr expus cu limpezime în Sfânta Scriptură: ,,Căci aceasta s-o ştiţi bine, că nici desfrânat, nici necurat sau lacom (care este închinător la idoli) nu are moştenire în împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu’’ (Efeseni 5, 5); ,,Afară câinii şi vrăjitorii şi desfrânaţii şi ucigaşii şi închinătorii la idoli şi toţi cei ce lucrează şi iubesc minciuna’’ (Apocalipsa 22, 15).
Preot Ioviţa Vasile
Apreciază
ORTODOXIAÎNCATACOMBE 
Sfântul Ioan Gură de Aur:
„Așadar, ca și acolo unde zice un înțelept că de la Dumnezeu se dă bărbatului femeie (Prov 19:14) tot acela zice că nunta a făcut-o Dumnezeu și că El este Cel ce unește bărbat și femeie, deși vedem pe mulți care se unesc unii cu alții în rău (în concubinaj), și nu în puterea (harul) Tainei Nunții, și acest fapt noi nu-l atribuim lui Dumnezeu.
Printr-un truc au introdus în Creta în 2016 ( deși ei spun să se aplice diferit de către fiecare Biserică locală) în contradicție cu Canonului 72 al Sinodului Trulan – care prevede „iar daca cineva ar calca cele oranduite de noi, sa se afuriseasca” – recunoașterea „Tainei” Botezului și prin extensie a „Taina” Căsătoriei ereticilor.
Acest Canon 72 este ultimul cuvânt în materie de legislație canonică în această privind căsătoriile mixte între ortodocși și eretici (și, cu atât mai mult, între creștini drepcredincioși și necreștini; acest din urmă caz prevăzut în canoanele sinoadelor anterioare și considerat ca de neconceput, nu mai este menționat în mod expres în prevederile acestui canon, dar este desigur de la sine înțeles )
Ecumeniștii aduc în mod eronat în sprijinul lor pe Sfântul Apostol Pavel. Dar Sfântul Apostol Pavel se referă doar la cei care s-au căsătorit pe când erau păgâni și apoi unul dintre ei a trecut la ortodoxie. Doar pentru acest caz este valabil și nu pentru căsătoriile mixte de bunăvoie care impun în intenție lepădarea de bună voie de dreapta credință, căci soțul eretic prin alegerea lui de a rămâne în erezie îl determină și pe cel ortodox să renunțe la ortodoxie sau să se răcească față de ea. Deci căsătoriile mixte creează premisele lepădării de Hristos. Cum pot cei doi să trăiască Taina Trupului Bisericii așa cum o descrie Sfântul Iustin Popovici mai jos din moment ce nu împărtășesc întreolaltă Ortodoxia?
Sfântul Iustin Popovici:
„Datori suntem să ne iubim unul pe altul” (I Ioan 4:11). Căci de împlinim această datorie, ne facem următori lucrării Dumnezeului-om: mântuirea oamenilor; ne mântuim și pe noi înșine, și pe ceilalți – sau, mai bine zis: ne mântuim și pe noi înșine prin ceilalți. Mântuirea este „prelungirea” iubirii lui Hristos în toți cei ce cred în El. Ne mântuim de păcat, de moarte și de diavol prin iubirea lui Hristos pentru oameni.
Iubirea e cea care-L face pe Dumnezeu să se coboare în suflet, care prin El va trăi; astfel că-L va putea vedea pe Dumnezeu, care altminteri rămâne nevăzut. Din iubire Dumnezeu S-a făcut om, S-a întrupat. Așa și omul: prin iubire ajunge dumnezeu, se face dumnezeu, ajunge „dumnezeu după har”. Din iubire Dumnezeu Cel nevăzut S-a făcut întrupat și văzut; căci puterea dumnezeiască e o putere de întrupare: îl mută pe cel iubește în cel ce este iubit, îl face să prindă trup în el, le unește viețile într-una, sufletele într-unul singur, inimile într-una singură; iar ei se simt una, deși rămân două personalități deosebite. Așa se întâmplă cu toți cei care alcătuiesc Biserica: prin iubirea întreolaltă se întrupează unul în celălalt, unul în toți și toți în unul; trăiesc unul în celălalt, unul în toți și toți în unul; la fel, cugetă, simt, lucrează împreună, în chip comunitar, cu toți sfinții (Efeseni 3:18).
La unitatea credinței și a cunoașterii lui Hristos (Efeseni 4:13) se ajunge numai prin comuniune cu toți sfinții, numai printr-o viețuire sobornicească împreună cu toți sfinții sub suprema călăuzire a Sfinților Apostoli, a Prorocilor, a Evangheliștilor, a Păstorilor și Învățătorilor. Iar ei, de la Cincizecime și după aceea, mai departe, prin toate veacurile până la Judecata de Apoi, sunt călăuziți de Duhul Sfânt, Care este acel singur Duh în trupul Bisericii (Efeseni 4:4). Întru El și de la El este și unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, a Domnului nostru Iisus Hristos. Toată credința cea adevărată întru Hristos și cunoașterea despre Hristos se află în Duhul Adevărului, care ne și conduce la tot acest adevăr, unul și singur (Ioan 16:13; 15:26; 14:26). El unește simțământul lui Hristos cu inima sobornicească a Bisericii, și cunoașterea lui Hristos cu cunoașterea sobornicească a Bisericii. Trupul Bisericii este unul, și are o inimă și un suflet (Faptele Apostolilor 4:32). În această singură inimă – inima sobornicească a Bisericii, în acest singur suflet – sufletul sobornicesc al Bisericii, intrăm noi, și, împreună cu ele se unește lucrarea întraripată de harul Duhului Sfânt, smerindu-ne mintea înaintea sfințitei minți sobornicești a Bisericii, duhul nostru înaintea Sfântului Duh al Bisericii. Și, astfel, dobândim întru sine netrecătoare simțire și cunoaștere că suntem una și de aceeași credință în Domnul Hristos cu toți sfinții Apostoli, cu Prorocii și cu Drepții. De aceeași credință întru Domnul și de aceeași cunoaștere despre Domnul.
Omul care cearcă iubirea lui Hristos L-a sălășluit pe Dumnezeu în sufletul lui; viețuiește cu El, simte cu El, lucrează cu El – întru-un cuvânt: „Domnul sălășluiește în el”. Și câtă vreme Dumnezeu locuiește în om, îi desăvârșește acestuia și iubirea pentru aproapele, căci iubirea dumnezeiască se revarsă din ce în ce mai mult din Dumnezeu în sufletul omenesc, și acesta crește, ajungând prin celelalte virtuți o iubire mai desăvârșită – până într-aceea că, în cele din urmă, toată ființa omenească ajunge iubire. Atunci iubirea omenească nu mai cunoaște hotare – căci „Dumnezeu este iubire”, și de aceea iubirea dumnezeiască nu are margine. Prin iubire Dumnezeu Se sălășluiește în sufletul omului, și de aceea iubirea aceasta este desăvârșită. Dragostea omenească dacă nu se desăvârșește în Dragostea Divină – ce se alege din ea? Ea se transformă în gelozie obișnuită, se transformă în încăpățânare apoi în dușmănie.
ApreciazăApreciază
Va rog să comentaţi textul de mai jos, cuprins in documentele cretane:
,,La aplicarea tradiției bisericești cu privire la impedimentele la căsătorie, practica bisericească trebuie să țină cont, în egală măsură, de prescripțiile legislației civile cu privire la acest subiect, fără să depășească limitele iconomiei bisericești’’.
Vedem că iconomia bisericească, în viziunea ecumenistilor, n-are limite. Aceştia nesocotesc dogme, încalcă Sfintele Canoane, batjocoresc Tradiţia. Ca atare, iconomia bisericească n-ar fi o piedică dacă ecumeniştii s-ar hotărî să ţină cont, în egală măsură, de prescripţiile legislaţiei civile.
Legislaţia civilă nu împiedică căsătoria episcopilor şi a călugărilor. Legislaţia civilă permite, în multe ţări, căsătoriile homosexualilor şi chiar le încurajează. Nu vi se pare simptomatic acest text în sensul că, la un moment dat, poate fi invocat ca temei pentru căsătoriile nelegiuite, enumerate mai sus, exact cum a proorocit Sfântul Kukşa al Odesei? De ce să ţinem seama în egală măsură de prescripţiile legislaţiei civile, când avem Sfintele Canoane?
Aştept comentariile frăţiilor voastre.
ApreciazăApreciază
Da, interesantă perspectiva Părinte Vasile!
Numai că preaînalții purtători de mitră n-ar renunța ei la salariu și funcție pentru a se legaliza ei cu statut gay atât timp cât se poate juca sub acoperire cu orice fel de orientare sexuală poftesc – a se vedea cazul de la Huși! Bine ar putea veni cineva să spună că a fost o excepție, că pădure fără uscăciuni nu există, bla, bla,….dar după acest precedent se poate intui…. dar ne oprim….
Probabil se va ajunge treptat ca legislația civilă să o subordoneze pe cea bisericească, canonică ( Deși acu s-ar fi invocat recomandarea din Creta ca argument în ședința Sinodului BOR ca opoziție față de parteneriatele civile. De unde se vede lipsa sprijinului solid patristic care nu se invocă din frică și din multe alte motive și care nu face decât să compromită un răspuns ferm adresat guvernanților!). A se vedea cazul din occident ( nu mai rețin exact Suedia?) unde s-a impus pastorilor să oficieze cununia cuplurilor gay. În Statele Unite există deja biserici ale homosexualilor.
Legislația bisericească nu se poate deci sincroniza cu cea civilă oricât și-ar dori Cretanii să disimuleze profeția Sfântului Kușka:
V. Şesan, Dreptul Bisericesc, capitolul: impedimentele căsătoriei, Cernăuţi, 1942; Sinodul IV Ecumenic, Canonul 16.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre feciorie, IBMBOR, 2007, Către acelaşi Teodor, p. 382:
Sunt de acord şi eu că dreaptă instituire este căsătoria. Spune doar Scriptura: «Cinstită este nunta şi patul neîntinat; iar pe desfrânaţi şi pe preacurvari îi va judeca Dumnezeu» ( Evrei 13,4)
Tu însă nu te mai poţi căsători, ai fost căsătorit o dată. A părăsi căsătoria ce ai făcut-o cu Mirele cel ceresc şi a te căsători cu o femeie înseamnă a săvârşi preacurvie, oricât ai căuta tu să numeşti acest lucru căsătorie; şi este o preacurvie cu atât mai cumplită, cu cât Dumnezeu este superior oamenilor, nimeni să nu te înşele cu aceste cuvinte: Dumnezeu n-a oprit căsătoria. Asta o ştiu şi eu; n-a oprit căsătoria, dar a oprit preacurvia, şi tu tocmai aceasta ai de gând să săvârşeşti. Facă Dumnezeu să nu te căsătoreşti niciodată! Poţi să te mai minunezi oare că socotesc nunta preacurvie, când prin căsătoria ce voiai să faci calci în picioare legea lui Dumnezeu? Sunt cazuri când omorul aduce cu sine dreptate, iar iubirea de oameni este osândită mai mult decât omorul; asta pentru că omorul a fost săvârşit potrivit îngăduinţei lui Dumnezeu. Să-ţi exemplific cele spuse: fapta lui Finees, care a omorât împreună cu preacurvar şi pe femeia cu care a curvit, a fost socotită o faptă de dreptate, pe când Samuel, acel sfânt al lui Dumnezeu, cu toate că a lăcrimat, a plâns şi s-a rugat nopţi întregi, n-a putut să abată osânda trimisă de Dumnezeu asupra lui Saul, tocmai pentru că, împotriva voinţei lui Dumnezeu, a lăsat în viaţă pe împăratul celor de alt neam, pe care trebuia să-1 omoare.
Prin urmare, dacă iubirea de oameni făcută cu gândul de a nu asculta de Dumnezeu a primit mai mare pedeapsă decât omorul, mai este oare de mirare că este osândită, mai mult decât preacurvia, căsătoria care calcă în picioare pe Hristos şi porunca Sa?
După cum spuneam la început, dacă ai fi un simplu om, şi nu ostaş, nimeni nu te-ar acuza de dezertare; acum însă, când eşti înrolat în armata unui astfel de Împărat, nu mai eşti stăpânul tău. Dacă femeia nu mai este stăpână peste trupul ei, ci bărbatul, cu atât mai mult nu sunt stăpâni pe trupul lor monahii, cei care trăiesc în Hristos. Cel pe care-L dispreţuieşti acum este Acela care te va judeca atunci.
Mai nou se tinde către estomparea Tainei Cununiei sau asumpția ei prin vacum-ul ecumenist care consideră suficient dacă doi concubini se împărtășesc cu Sfintele Taine pentru a fi considerați cununați:
„Căsătoria nu poate fi redusă la Euharistie. Nu putem decât să fim consternați de toată această mulțime de confuzii: «Concubinii care se împărtășesc sunt concubini cununați»Jean-Claude Larchet, Viața Sacramentală, Basilica, București, 2015, p. 330.
„Contrar felului în care vede lucrurile Părintele John Meyendorff, simpla căsătorie civilă și hotărârea de a trăi creștinește nu erau de ajuns pentru a se putea vorbi de o căsătorie creștină și nu se puteau lipsi de o slujbă specială, săvârșită în sânul Bisericii.
[…]
Oricât de importantă ar fi (este sau s-ar cuveni să fie) Euharistia pentru Căsătorie, totuși Căsătoria nu poate fi redusă la Euharistie, așa cum tind să facă Părintele Alexander Schmemann, Părintele John Meyendorff sau Părintele Marc-Antonie Costa de Beauregard. Nu Euharistia constitue Taina Nunții și două persoane nu pot fi considerate căsătorite prin simplu fapt că s-au împărtășit împreună din același Potir. Altfel, Cununia și Euharistia își pierd și una, și cealaltă caracterul specific, și atunci toți cei care se împărtășesc din același Potir pot fi socotiți cu toții, lalolaltă, soți și soții!” Jean Claude- Larchet, Viața Sacramentală, Editura Basilica, pp. 326 și 330.
ApreciazăApreciază
Da, aveti dreptate. Dumnezeu a asezat fiecare Sfanta Taina in rostul ei firesc si nu poate fi justificata lipsa uneia prin existenta celeilalte, cum vad ca incearca autorii pe care-i citati. Exceptional textul Sfantului Ioan Gura de Aur. Citindu-l, mi-am dat seama cata dreptate are autorul, cred ca Parintele Staniloae, cand afirma ca Teologia e asemenea unui munte, iar cei mai puternici abia ajung la poalele lui. Altii, dimpotriva, se socotesc a fi in varful lui, ceea ce e o cutezanta nesabuita, si de-aici avem o suma de exagerari si abateri de la linia patristica.
ApreciazăApreciază
Despre câteva răstălmăciri ale altor Taine!
De exemplu cine citește „Despre slujba Sfântului Maslu și alte slujbe de vindecare” Editura Sophia, 2016, va rămâne stupefiat de convingerea autorului care insistă că de fapt nu harul vindecă în Taina Maslului, ci uleiul de măsline, că e doar un rit nicidecum Taină, și încă multe răstălmăciri pe care le notează respectivul „liturgist” încât poți crede dacă ești mai credul că până acum am trăit în rătăcire și datorită autorului acestei cărți ieșim la liman.
O altă problemă pe care am întâlnit-o este faptul că unii preoți nu mai aplică Taina Mirungerii pruncului nou botezat ci îl împărtășesc direct. Ei sunt de influențați de Pr. Alexander Schemman și Pr . Bobrinskoy ( antemenționați mai sus). Acesta din urmă are o teză în care susține că Mirungerea de fapt s-a produs deja în timpul Botezului. El confundă ungerile pre-baptisimale din Taina Botezului cu Taina Mirungerii.
Se mai știe de practica aplicării „jumătății de cununie” ( slujba logodnei disimulată) în foarte multe parohii pe care o aplică preoții tineretului modern care dorește mai întâi căsătorie de probă! Apoi dacă își schimbă partenerul li se mai aplică iar „o juma de cununie” și tot așa fără număr, fără număr. Asta ca să se considere că sunt în regulă!
Și în sfârșit acordarea Sfintei Împărtășanii fără o pregătire atentă din partea celui ce o primește că doar e mai nou numită „medicament” deci poate înlocui sau suplini cu brio pregătirea credinciosului în vederea cuminecării!
Toate aceste șmenuri și șușanale se practică și în speranța că astfel ne vom echivala sau nivela mai curând cu cei de alte confesiuni care nu sunt așa „dogmatici” ( zic ecumeniștii) ca noi ortodocșii!
ApreciazăApreciază
Din tot ce scrieti, se vede cu limpezime ca exista tendinta asta de relativizare a Sfintelor Taine. Nu e vorba de nestiinta (cand nu stii, stai deoparte), e vorba de rea credinta. Drept sa va spun, eu am neglijat autorii citati si bine am facut. De smenuri si susanale e plina lumea.
Practica aceea cu jumatate de Cununie imi e total straina, in sensul ca n-am auzit de ea. Si nici nu vreau sa aud.
Am o admiratie aparte pentru un frate preot nepomenitor care, atunci cand savarsim Sf. Maslu impune o rigoare in cel mai inalt grad, nu lasa o virgula afara. La multe Manastiri am vazut oarecare superficialitate cand se facea Sf. Maslu, o tendinta de a scurta. Am constatat ca preotii de mir sunt mai constiinciosi in slujire decat cei din mediul monahal, si n-am inteles de ce.
ApreciazăApreciază
Sfântul Paisie Aghioritul deosebind evlavia combinată cu îngustime de minte de evlavia adevărată, o arată pe aceasta din urmă cheia succesului, a împlinirii vocației slujitorului sacerdotal fie că este căsătorit sau călugărit!
Părintele Dimitrie Bejan afirma foarte categoric în această privinţă:
Eu n am putut suferi această părere eronată că este de ajuns să fii un bun profesionist al Altarului; că aşa se învăţa în «Mica Romă», adică la Blaj. Eu susţin că preoţia este o misiune, o vocație, nu o funcţie. Alt răspuns nu cunosc.
Alexandru Mironescu intelectual din Rugul Aprins scria:
Oamenii n-ar trebui să se facă preoți, profesori, medici, fără o vocație puternică. Acestea nu sunt profesii, sunt vocații. Cum ar suna propoziția aceasta mă fac poet. E, firește, un nonsens. Cum să te faci poet? Ești sau nu ești. Și cu toate astea ne facem preoți, profesori, medici.
Deci Sfântul Paisie Aghioritul conchide:
Bărbații, atunci când nu au evlavie, au în chip simplu o indiferență. Dacă lucrezi numai în chip exterior fără să simți lăuntric mimezi o evlavie mincinoasă. Dacă cineva nu are evlavie, nu are nimic. Ori ce faceți, s-o faceți cu inima voastră pentru Hristos. Toată temelia este evlavia. Vezi, unul numai se sprijină de peretele unde a fost pusă o icoană şi primeşte har, iar altul poate să aibă cea mai bună icoană, dar nu se foloseşte, deoarece nu are evlavie. Sau un altul poate fi ajutat de o cruce simplă, iar altul să nu se folosească nici chiar de Cinstitul Lemn când nu are evlavie. Pe cât puteţi, să cultivaţi evlavia şi străpungerea de inimă. Acestea vă vor ajuta să primiţi harul lui Dumnezeu. Pentru că de are cineva evlavie şi străpungere de inimă şi este smerit, primeşte harul dumnezeiesc. Iar dacă nu are evlavie şi smerenie, harul lui Dumnezeu nu se apropie de el. Nu foloseşte sfărâmarea genunchilor cu nenumărate metanii celui ce nu-şi sfarmă în acelaşi timp şi inima sa cu smerenia – cu pocăinţa lăuntrică. Ce spune Scriptura: „Către cine voi căuta, fără numai către cel smerit și blând și care se cutremură de cuvintele Mele” (Isaia 66:2).
ApreciazăApreciază
Sfântul Paisie:
Văd la unii creştini un mod ciudat de logică. E bună evlavia lor, e bună şi dispoziţia pentru bine, dar e nevoie şi de discernământ şi lărgime duhovnicească, ca să nu fie însoţită evlavia de îngustimea de minte şi de senilitate. Totul este să avem o stare duhovnicească în care să acţionăm cu discernământ duhovnicesc, pentru că altfel rămânem la „litera legii”, iar „litera legii omoară”.
Cel care are smerenie nu face niciodată pe dascălul. Ascultă şi, atunci când i se cere părerea, vorbeşte cu smerenie, niciodată nu spune „eu”, ci „gândul îmi spune”, sau „Sfinţii Părinţi au spus”. Adică vorbeşte ca un ucenic. Cel care crede că este destoinic să îndrepte pe alţii are mult egoism.
– Părinte, atunci când cineva începe de la intenţia cea bună spre a face ceva şi ajunge la extreme, lipseşte discernământul?
– Lucrarea lui are înlăuntrul ei un egoism de care nu îşi dă seama, deoarece nu se cunoaşte pe sine, şi de aceea cade în extreme. De multe ori unii încep prin evlavie, dar unde ajung? Precum iconolatrii şi iconomahii. Extremă la unii, extremă şi la ceilalţi. Primii au ajuns până într-acolo încât să radă icoana lui Hristos şi praful vopselelor să-l pună în Sfântul Potir, ca să se facă „mai bună” Sfânta Împărtăşanie. Ceilalţi ardeau icoanele şi le aruncau… De aceea Biserica a fost nevoită să pună icoanele sus, ca să ne închinăm şi să acordăm cinste persoanelor zugrăvite pe icoane.
(Cuvisul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 84-85)
ApreciazăApreciază
inima mea iubeste mult comentariile dvs!
ApreciazăApreciază
Si mie-mi plac comentariile domnului Felix Ioan. Are condei bun, are usurinta in redactare si e tot timpul bine documentat. Da raspunsuri potrivite in timp extrem de scurt, asa ca sa ramana in continuare pe baricada. Slava lui Dumnezeu pentru toate.
ApreciazăApreciază
Rugați-vă și pentru mine să mă izbăvesc de slava deșartă, pisălogeală, duritate în exprimare. Și doresc să-mi acordez inima ca un radar, așa cum ne îndeamnă Părintele Sofronie Saharov, căci și eu mă folosesc mult de comentariile frățiile voastre! Iertați-mă Părinte Vasile pentru intempestivele intervenții!
Părintele Sofronie:
Când suntem împreună trebuie să fim ca un singur om, după chipul lui Dumnezeu în Treime, care este un singur Dumnezeu. Nu putem ajunge aici decât dacă avem în noi pe Sfântul Duh, iar nu dezordinea interioară a gândurilor noastre rele. Cum să obţinem acest har? Ce să facem pentru ca Dumnezeu şi Duhul Său cel Sfânt să locuiască în noi? Trebuie să ascultăm. Numai printr-o atenţie permanentă la fratele nostru şi la sora noastră putem dezvolta în noi un soi de radar, pentru ca să simţim ce gândesc ceilalţi, voinţa lor, starea lor duhovnicească. În schimb, fără ascultare şi dacă noi căutăm în primul rând confortul nostru, vom fi despărţiţi unii de alţii şi asta înseamnă război.
Când suntem adunaţi, fiecare să-L roage pe Dumnezeu să ne dăruiască duhul ascultării de voia Sa şi să ne binecuvinteze pe toţi. Şi cel mai tânăr, şi cel mai vârstnic, să-l asculte pe celălalt cu inima, pentru a sesiza când Duhul Sfânt vorbeşte prin el. Un diacon de douăzeci de ani, Sfântul Atanasie, iar nu patriarhii, episcopii şi alţii martiri, a fost acela care la primul Sinod Ecumenic, în anul 325, a sugerat cuvântul „homousios” pentru a desemna relaţia dintre Tatăl şi Fiul în Sfânta Treime. Dar pentru a ajunge la aceasta, trebuie să lucrezi. Numai prin ascultare se ajunge aici.
ApreciazăApreciază
Nu va cunosc….dar recunosc ca doresc sa am parte in jurul meu si in viata mea de oameni cu mult discernamant duhovnicesc si o largime a mintii….de oameni dezghetati. Bunica mea era foarte credinciosa si avea doar 2 clase (cat are trenul) si cu putin timp inainte de a se duce la Domnul, ea a spus: „in aceste vremuri, este mare lucru sa fii treaz la minte.” Cata dreptate avea!
ApreciazăApreciază
Scopul nostru este sa raspundem chemarii lui Dumnezeu si sa facem voia Lui!
ApreciazăApreciază
Sfântul Porfirie din Grecia ne arată o cheie a asimilării discernământului doamna Crina:
Dumnezeu mi-a dat mie acest har prin ascultarea față de Bătrânii mei. Cei care l-au iubit și s-au lipit de Părintele lor duhovnicesc au dobândit harisma pe care o avea Bătrânul (Gheronda) însuși. Sfântul Prohor de la Sfântul Ioan Teologul, Sfântul Proclu de la Sfântul Ioan Hrisostom, Sfântul Simeon Noul Teolog de la Simeon Evlaviosul. Nimic nu se face fără har. Acestea le veți înțelge cu adevărat, atunci când va veni harul. Ascultarea duce la smerenie, smerenia la discernământ, discernământul la intuiție.
Eu încerc pentru mine să-i iubesc pentru mine, ca să asimilez discernământul lor, îndeosebi pe aceștia trei Sfântul Paisie Aghioritul, Părintele Sofronie Saharov și Părinte Arsenie Papacioc. Nu înseamnă că nu-i am la evlavie și pe ceilalți Părinți și Sfinți Părinți. Dar încercând să mă lipesc îndeosebi de aceștia trei ante-menționați încerc și eu să gânguresc ceva chiar dacă mă bâlbâi de multe ori.
ApreciazăApreciază
Imi plac mult comentariile dvs! Nu stiu daca sunteti preot sau mirean….dar ma bucur ca existati! Despre mine ce sa mai zic….gandul imi spune ca nici „balbaitul” si „ganguritul” dvs nu am. Nu detin calitatea exprimarii in cuvinte.
ApreciazăApreciază
D. Crina,
Dati-mi va rog un mesaj pe e-mail, pentru ca am sa va spun ceva si vi s-a pierdut adresa, sau cel putin eu n-o aflu. Doamne ajuta.
ApreciazăApreciază
D. Crina aveți mai jos criteriul discernământului mai întâi pe scurt dar cuprinzător exprimat de sfântul Teofan Zăvorâtul iar mai elaborat teologic exprimat de Părintele Ioannis Romanidis:
Sfântul Teofan Zăvorâtul:
Ereticului când i se nasc în minte oarece cugete (bune-rele, lui nu-i pasă, doar să-i fie plac), el începe să scormonească în Scriptură și să le caute confirmarea. Cu astfel de intenție, desigur că orice verset și chiar frază care se apropie cât de puțin de iluziile căutătorului este luat drept mărturie valabilă. Se adună câteva texte cărora li se dau tâlcuiri arbitrare, apoi se trage concluzia, adică gândul care se născuse încă dinainte de citirea Scripturii și, în sfârșit, se exclamă: „Așa ne învață întreaga Scriptură”. Așa s-au format ereziile, așa s-a format protestantismul, așa s-a format papalitatea…
Interesul propriu a ascuns Adevărul și nu l-a lăsat să pătrundă în inimă. Și întotdeauna este așa: pornirile egoiste sunt dușmanii Adevărului: „Adevărul ne stingherește în cutare sau cutare privință; trebuie să-l înlăturăm și în locul lui să punem minciuna care ne convine nouă!”
Dacă un loc oarecare din Scriptură îi pune gândul în mișcare unui ortodox bun, și gândul începe să tragă concluzii care se îngrămădesc, firește în rațiune, nu-i nimic: ortodoxul bun nu se dă la o parte, ci tratează aceste concluzii, aceste roade ale rațiunii sale nu ca pe niște copii naturali, ci ca pe niște fii vitregi. Le supune unor încercări nemiloase, și anume le introduce în ansamblul adevărurilor de credință (acestea sunt toate adevărurile conținute în scrieri patristice) și vede dacă se leagă cu ele și, dacă nu se leagă ori i se opun, le alungă din minte, ca pe niște odrasle nelegitime.
Părintele Ioannis Romanidis:
Revelația despre dumnezeieștile Taine este aceeași la toți cei îndumnezeiți, de aceea există o identitate de învățătură la toți cei îndumnezeiți.
Aceasta nu înseamnă că omul ajunge ca un alt papă în Biserică, pentru că Biserica se exprimă infailibil doar ca Trup, adică sobornicește.
Credinciosul participă la această stare de nedescris a prietenilor lui Dumnezeu prin episcopi atât timp [MARE ATENȚIE: NUMAI DACĂ ACEȘTIA NU TRĂDEAZĂ TRADIȚIA PATRISTICĂ! Deci trebuie discernământ duhovnicesc! n. n.] cât ei rămân credincioși Predaniei celor de dinaintea lor și învață teologia acestora în conformitate cu mărturiile clare despre îndumnezeirea lor și se limitează din punct de vedere metodologic și duhovnicesc la cuvintele și cugetările lor [ După cum se vede cei mai mulți dintre episcopi nu rămân credincioși Predaniei! n. n. ].
Cei aflați în afara comuniunii cu oamenii care au dobândit această harismă, sunt în mod automat călăuziți către erezie și către o spiritualitatea falsă și nesinceră.
Cel ce se află în afara comuniunii prietenilor lui Dumnezeu și nu urmează supus învățăturii lor, nu cunoaște cheia Sfintei Scripturi și se găsește pe sine în afara Tezaurului Tradiției și, prin urmare, în afara Adevărului.
Pentru a evita devierea dogmatică și duhovnicească, cei care nu au ajuns încă la îndumnezeire dar au dobândit și păstrat făgăduința chezășiei Duhului și mențin candelele aprinse, trebuie să se supună prorocilor, apostolilor și sfinților ca unora ce sunt dumnezei și hristoși prin har și părinți în duh, primind fără ezitare cuvintele și cugetele acestora drept criteriu al învățăturii dogmatice și centrate pe Hristos și pe învățătura Sfintei Scripturi și a Bisericii, adică a Sfintei Tradiții.
Aceasta este Tradiția Patristică la care se raportează toți ortodocșii. Dacă cineva va încerca să teologhisescă atunci când se va separa de acest nucleu al experienței și de această învățătură, chiar și de istoria acestei învățături, este imposibil să nu cadă în erezie. Faptul că va cădea este inevitabil. Dacă nu în erezie, cel puțin în interpretarea eronată a Sfintei Scripturi sau a Sfintei Tradiții.
Sfânta Tradiție, adică Tezaurul, nu este ceva diferit de Sfintele Scripturi, de vreme ce este conținut în ele. Totuși, nu este identic cu ele, deoarece, Tezaurul este identic cu Biserica iar Sfânta Tradiție este identică cu întreaga manifestare a Bisericii. Însă nu există nicio diferență între Tezaurul din Sfintele Scripturi și din Biserică.
Cu toate acestea, Tezaurul cum este descris în Sfintele Scripturi nu există în Sfintele Scripturi ca atare, ci doar în Biserică, de vreme ce Biserica este Trupul lui Hristos și Mireasa Mielului Hristos, și de vreme ce Hristos este Vița prin care trăiesc și rodesc mlădițele. Cu alte cuvinte, Hristos, Care este Tezaurul Sfintei Tradiții, se află în Sfintele Scripturi doar când Scripturile sunt citite și interpretate în Biserică.
Pentru a susține învățătura Bisericii, Părinții invocă mai întâi Sfânta Scriptură. În plus, atunci când apare o erezie, invocă și experiența celor îndumnezeiți. Astfel că avem două tipuri de argumente.
Pentru ca ceva să fie ortodox, este nevoie ca acestea două să fie compatibile între ele, fie identificându-se, fie completându-se. Să nu nu se contrazică reciproc. Necesitatea abordarii ereziilor a condus la adaugiri in terminologie. Abordand pe eretici folosim simbolurile, adica, sensurile lor si incercam sa lovim erezia in inima ei.
Cel ce urmează metoda speculativă și dialectică în înțelegerea dogmelor Bisericii nu va înțelege niciodată adevărul. Cel ce urmează metoda duhovnicească sub îndrumarea unui Părinte duhovnicesc, în tradiția celor îndumnezeiți va învăța multe. Dar nimic nu va învăța acela care, imitându-i pe gânditorii raționaliști ai apusului, va supune judecății sale pe Proroci, Apostoli și Sfinți, așezându-se mai presus, ca un judecător peste ei în privința adevărului despre Dumnezeu.
Problema aici este că omul, chiar dacă nu are el însuși experiențele Părinților Bisericii, totuși, știind despre experiențele Părinților Bisericii, știe și cum se leagă aceste experiențe de teologia Părinților, și poate face o analiză și evalua corect lucrurile.
Cine teologhisește cu mintea plină de gânduri nu o să dea o teologie corectă, pentru că trebuie să aibă numai un singur gând în mintea lui. Dacă are alte gânduri în minte nu poate teologhisi corect. Poate să teologhisească mai mult sau mai puțin despre teologia ortodoxă, pentru că va citi texte patristice, hotărâri sinodale, și are o cunoaștere formală despre credință, dar nu va putea niciodată să ordoneze corect întregul material și să înțeleagă relația pe care o au aceste nume și înțelesuri cu realitatea experienței duhovnicești a Părinților.
Dacă un om are experiențe demonice, va avea și o «teologie» pe măsură. Dacă este de Dumnezeu insuflat și are experiențe corecte și teologia lui este corectă. Esența Tradiției este transmiterea acestei experiențe.
Părinții nu folosesc cuvântul infailibil. În limbajul patristic se spune neînșelat – cineva devine neînșelat. Neînșelat înseamnă că nu rătăcește. De cine anume nu-i înșelat? Nu-i înșelat de diavol. Adică, având pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu înlăuntrul său, uneori experiența îndumnezeirii, are călăuzirea neînșelată a Duhului Sfânt în chestiunile ce țin de tămăduirea omului.
Prin urmare din punct de vedere terapeutic, acest călăuzitor este neînșelat. Nu este însă infailibil., în sensul că poate să facă greșeli. Numai în chestiunile care țin de călăuzirea duhovnicească nu face greșeli, pentru că-i călăuzește neînșelat pe fiii săi duhovnicești la luminare și îndumnezeire, adică la tămăduire și desăvârșire.
ApreciazăApreciază
D. Crina mă bucur că puteți găsi o anumită orientare din fragmentele copiate și postate de mine. De asemenea sunt convins că aveți discernământul fin care vă va face să observați că din anumit asemenea situații cineva nesincer și dornic de manipulare poate să profite, dar nu este cazul la dumneavoastră! Postez mai jos câteva fragmente din care reiese faptul unii povățuitori pot să profite când se ivesc ocazii:
E o falsă ascultare, când omul te slujește, strecurând voia sa, realizându-ți dorințele tale; mai mult impunându-ți voia lui. Aceasta e mentalitatea tiraniei. Motivația în cazul ăsta este arta de a-i face pe oameni (de care asculți sau cărora le poruncești) să facă ce vrei tu, pentru că așa vor ei. Apoi, am fost totdeauna incapabil de a-mi crea idoli, adică un soiu de extatice admirații care alienează omul în libertatea și deliberarea lui profundă – primejdii de contaminări, hipnoze și sugestii!, Alexandru Mironescu.
În sens special idol (guru) înseamnă înseamnă o idee admisă fără control rațional. Idolatria este un amestec de nevoi, de vis și de constrângeri, de supunere și de folosire, de venerație, de mistificare. Un povățuitor este recunoscut brusc drept cauză, esență sau simbol, printr-un act de adorare, e luat drept criteriu de adevăr, drept mijloc de îmbărbătare-n în luptă, față de care stă polarizat afectiv sufletul idolatru. Cu cât percepția asupra realității este mai puțin adecvată, cu atât omul este mai dezorientat și mai nesigur, de unde nevoia de idoli pentru a se sprijini pe ei și astfel, pentru a găsi siguranța. Prin supunere în fața idolului se creează iluzia de certitudine. Mircea Vulcănescu
ApreciazăApreciază
Multumesc pentru grija ce mi-o purtati 🙂
ApreciazăApreciază
Am luat contact cu dvs! Blagosloviti, Parinte Vasile!
ApreciazăApreciază