Sfântul Nicolae Velimirovici: Mai mult face o picătură de rugăciune decât o mare de griji. Fiecare rugăciune adevărată este o luptă cu moartea şi o negare a morţii

Trebuie să te osteneşti şi să fii osârduitor, nu să îţi faci griji. Osteneşte-te şi fii osârduitor pentru adevărul şi sfinţenia lui Dumnezeu, şi aruncă grija ta spre Domnul. El vrea de la noi ceea ce este în puterea noastră, nu ceea ce este doar într-a Lui. Mântuitorul a zis: „Cine dintre voi poate, îngrijorându-se, să adauge staturii sale un cot?” Aşadar, cu deplină încredere în Făcătorul nostru să săvârşim lucrarea dată nouă şi să nu ne îngrijim de tot ce va veni şi de tot ce poate veni.

Mai mult face o picătură de rugăciune decât o mare de grijă. Mai ales, trebuie să nu ne facem griji cu deznădejde pentru Biserica lui Dumnezeu. Dacă este cineva, în această lume, ce are asigurată biruinţa finală, aceea este Biserica lui Hristos. „Şi porţile iadului nu o vor birui.”

Sfântul Grigore Dialogul, descriind Biserica din vremea sa, o compară cu „o luntre veche, sfărâmată de furtună, în care intră apă din toate părţile, fiindcă scândurile ei sunt putrede şi roase de zilnicele talazuri”. Asupra oamenilor erau atunci necazuri grele: foamete, boală, războaie, deznădejde; în urma deselor războaie, poporul era împuţinat, pământul lăsat în părăsire; nimeni nu mai voia să se căsătorească, fiindcă toţi gândeau că sfârşitul lumii este aproape. Aşa era starea Bisericii acum douăsprezece veacuri. Sfârşitul însă n-a venit; starea s-a îndreptat; Biserica s-a întărit şi s-a lărgit. Dacă omul ar fi cârmaciul corăbiei Bisericii, viforul ar fi nimicit-o cu totul – însă cârmaciul Bisericii, atunci şi acum, este Atotputernicul Duh al lui Dumnezeu.

Fiecare rugăciune adevărată este o luptă cu moartea şi o negare a morţii. Fiecare rugăciune adevărată este o luptă pentru viaţă şi o recunoaştere a vieţii. Care este adevărata rugăciune? Este cea care te face mai tare decât moartea, prin care învingi frica şi groaza morţii. Dacă te ridici de la rugăciune şi, privind în tine însuţi, simţi aceeaşi frică de moarte ca şi mai înainte, atunci să ştii că rugăciunea nu ţi-a fost adevărată. Dacă te ridici de la rugăciune şi, privind în tine însuţi, simţi o nepăsare faţă de moarte, atunci să ştii că rugăciunea ţi-a fost adevărată. Dacă te ridici de la rugăciune şi, privind în tine însuţi, simţi o dorinţă pentru unirea cât mai repede cu adevărata viaţă, atunci să ştii că rugăciunea ta este o biruinţă.

Înainte de a fi fost urcat pe Cruce, Hristos biruise o dată moartea. Acest lucru s-a întâmplat la rugăciunea din Grădina Ghetsimani. Rugăciunea din Grădina Ghetsimani este singurul model al rugăciunii desăvârşite şi purtătoare de biruinţă, care a fost arătată vreodată omenirii şi lăsată ei ca arvună.

(Din Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, volumul II, Editura Sophia, Bucureşti, 2003, p. 266-26: Sfântul Nicolae Velimirovici, Învățături despre bine și rău, traducere de Pr. Teofil Petrescu, Editura Sophia, București, 2006, p. 208-209).

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

6 gânduri despre „Sfântul Nicolae Velimirovici: Mai mult face o picătură de rugăciune decât o mare de griji. Fiecare rugăciune adevărată este o luptă cu moartea şi o negare a morţii”

  1. Mai este necesară Religia?
    Părintele Martir Ilarion V. Felea

    Religia este necesară familiei, nu numai individului, pentru că nu numai omul, ci și familia este creația lui Dumnezeu. Și după cum omul e dator să-și cunoască și să-și adore Creatorul, tot așa și familia.
    [..]

    Când focul sfânt al religiei se stinge pe vatra familiei, este un semn care prevestește nenorociri mari, dezastre inevitabile; atunci miroase a putregai și a moarte. Familia fără religie este familia amorului liber, e familia divorțurilor și avorturilor, cuibul viciilor și al blestemelor.

    Religia este o datorie și o trebuință pentru soț, soție și pentru copii.

    Soțului, pentru a-și îndeplini cu vrednicie rolul de bărbat luptător pentru bunăstarea și fericirea casei; soției, pentru a-și îndeplini cu cinste rolul de regină a căminului, de soție credincioasă și mamă bună; iar copiilor, pentru a învăța să deosebească lumina de întuneric, să crească în virtute și să osândească viciul, să facă binele și să se ferească de rău.

    „Toată educația bine făcută se reazemă pe religie“ (Diderot). E prea bine știut că reforma unui învățământ nu se poate rezolva norocos, fără concursul religiei. Religia este o forță, atât în educație cât și în instrucție.

    Timpurile de criză ale învățământului sunt timpuri de criză religioasă și morală. Eliminarea religiei din școală are rezultate dezastruoase.

    Cine n-are religie, n-are nici familie și cine n-are familie, n-are nici patrie.

    Religia e oxigenul familiei. Fără religie, familia tânjește și moare.[..]

    Religia este necesară Statului. Este imperios necesar ca toate aşezămintele lui să fie puse sub ocrotirea şi cârmuirea lui Dumnezeu, deoarece toate sunt organizate pe temeiul principiului autorităţii şi principiul autorităţii se întemeiază pe religie. Nu este stăpânire decât de la Dumnezeu şi stăpânirile care sunt, de la Dumnezeu sunt rânduite (Romani 13,1). Principiul autorităţii nu are sprijin mai puternic decât în religie, nici drept în afară de religie, deoarece nici un om nu are drept asupra altui om.
    Dacă totuşi are, acest drept nu-l are de la sine, ci de la Dumnezeu, în vederea binelui comun. Fără respectul autorităţii, supuşii cad în anarhie; fără respectul supuşilor, autoritatea e abuzivă; fără respectul religios şi moral al legilor, statul se descompune.
    Fără religie statul este un monstru, un despot, un Leviathan. Un stat fără religie este o statuie nebună care-şi aruncă singură piedestalul (Bougaud).[..]
    Dacă un stat oarecare s-a smintit de a prigonit religia, ea nu a pierit, ci s-a ascuns în conştiinţa oamenilor, cum dispar unele râuri prin munţii calcaroşi, ca să reapară nici nu ştii când şi unde. Stat tiran există fără religie, stat cinstit nu.
    [..]
    Religia a creat sfinţenia familiei; fără religie, familia se destramă.
    Religia a creat autoritatea statului; fără religie, statul devine abuziv, tiran, Leviathan.
    Religia a creat artele; fără religie, artele, ştiinţele, filozofiile etc. pot deveni mijloace de descompunere morală şi decadenţă generală.

    Religia a creat cultura; fără religie, cultura devine o floare pe care toată lumea o calcă în picioare.

    Cine neagă necesitatea religiei, neagă şi omul, şi familia, şi societatea şi statul, şi justiţia, şi morala, şi arta, şi filozofia, şi ştiinţa, şi cultura omenirii, neagă desfiinţează toate forţele şi aşezămintele de veacuri ale omenirii şi în locul lor aşează haosul.[..]
    Religia, vorbim de religia noastră creştină, ne dă bunuri de care nu ne dăm seama îndeajuns, daruri pe care nimeni nu ni le mai dă.[..]
    Într-un an sunt 8760 ore. Atâta timp are omul într-un an de la Dumnezeu. Nimeni nu are pretenţia să spună că vremea şi viaţa stau în puterea lui. E logic şi firesc, deci, să ne întrebăm: Din aceste 8760 ore, câte dăm noi, fiecare, lui Dumnezeu? Câte ore de acestea le petrecem la biserică şi la rugăciune? Din 8760 ore dăm noi lui Dumnezeu cel puţin 100, 50, sau barem 10?…[..]

    Religia ne dă numele de creştin, cel mai cinstit nume ce-l poate purta un om.

    Religia ne dă credinţa mântuitoare. Nu orice credinţă care poate să fie şi diabolică, ci credinţa sfântă, „încredinţarea despre cele nădăjduite şi dovedirea lucrurilor viitoare”, adică concepţia creştină despre Dumnezeu, despre lume, despre om, Biserică, mântuire, sfinţire şi viaţa veşnică.

    Religia ne dă viaţa sfântă, prin harul sfintelor Taine, pe care nici o altă doctorie nu ne-o poate da.

    Religia ne dă libertatea, adică independenţa faţă de rău.

    Religia ne dă cultul morţilor, comuniunea sfinţilor, legătura viilor cu morţii, care numai prin religie se poate face.

    Religia ne dă sărbătorile cu tot farmecul şi cu toate bucuriile lor sfinte.

    Religia ne dă preotul, cel mai bun prieten în toate împrejurările vieţii, de la naştere până la moarte.

    Religia ne dă Biblia, Sfânta Scriptură, Cartea vieţii şi a omenirii.

    Religia ne dă Biserica, aşezământul mântuirii. Religia ne dă pacea cu Dumnezeu şi viaţa veşnică, tot bunuri şi haruri cereşti, pe care nimeni nu ni le poate da sau afla în afară de religie. Iată ce ne dă religia.[..]
    Ţine legea!… Ţine religia!… Este o singură lege: religia, legea dumnezeiască moştenită de la părinţi, testamentul strămoşilor. Ţine legea „fără pată şi fără vină” (I Timotei 6,14). Ţine legea tatălui tău şi nu uita învăţătura mamei tale, căci povaţa e sfeşnic şi legea lumină, iar sfatul şi învăţătura sunt calea vieţii (Proverbe 6,20-23).

    Pr. Prof. Dr. Ilarion V. Felea: Necesitatea Religiei

    Apreciază

  2. Pr. Prof. Dr. Ilarion V. Felea: RELIGIA ŞI CULTURA ÎN SLUJBA BINELUI MORAL
    Fragment

    „Prin darul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt şi harul Lui, care este în mine, nu a fost în zadar” (I Corinteni 15,10). Din colaborarea cu energia harului s-a născut omul nou, creştinul, apostolul neînvins nici patimi, nici de moarte.
    Fără de har nu este mântuire (Efeseni 2, 5, 8). După cum ochiul nu vede fără de lumină, tot aşa viaţa curată nu este fără de lumina harului. Cum străbate lumina şi căldura soarelui prin aer şi face cu putinţă viaţa, vegetaţia şi rodirea pământului, la fel străbate şi lumina şi căldura harului în viaţa sufletului nostru, ca să o inspire, întărească şi sfinţească. Cum ajută părinţii copiilor ca să se ridice şi să umble în picioare, aşa ajută harul ca să se întărească puterile slăbănoage ale sufletului şi trupului. Cum soarele nimiceşte microbii, harul nimiceşte păcatul şi întăreşte natura omului spre bine, aprinde în noi lumina minţii negreşelnice şi plăcerea inimii curate.

    Harul trezeşte conştiinţa, întăreşte virtuţile, sfinţeşte viaţa, consolidează puterile omului în vederea mântuirii, asigură triumful spiritului asupra materiei şi a binelui asupra răului. Fără colaborarea cu harul divin, sufletul omului se ofileşte, ca orice floare lipsită de căldura şi lumina soarelui. Fără har, vedem binele, dar facem răul; dorim desăvârşirea şi pe Dumnezeu, dar slujim materiei şi ne muncim neputincioşi în vâltoarea vieţii. Fără har, raţiunea e uscată, conştiinţa slabă, sentimentul rece şi voinţa moartă. Fără har nu ne putem mântui şi desăvârşi.[..]

    Trebuie să ştim că în faţa lui Dumnezeu, noi oamenii trăim sub „legea slobozeniei”, sau în termeni mai noi, sub regimul libertăţii de conştiinţă. Dumnezeu ne-a creat şi ne-a lăsat să trăim făpturi libere, pentru că fără libertate nu este nici fericire, nici bine, nici rău, nici răsplată, nici pedeapsă, nici iad. Viaţa fericită, atât pe pământ cât şi dincolo de moarte nu poate să existe fără de libertate. Şi lucrul acesta este uşor de înţeles.

    Noi în viaţă atâta mulţumire simţim, câtă libertate avem. Cât muncim, cât creăm, cât trăim în libertate, atâta bucurie şi atâta merit avem. De aceea, Dumnezeu, în interesul propriei noastre mulţumiri şi fericiri, ne-a creat liberi şi ne respectă libertatea. Aşa se întâmplă că oamenii ţin mai mult la libertate decât la viaţă, şi de aceea, atunci când am făcut un lucru bun, ne bucurăm de el, fiindcă ştim că e copilul nostru, rodul ostenelilor noastre, meritul nostru, lauda noastră, vrednicia noastră, creaţia noastră. De pildă, e meritul nostru că mergem la biserică, e bucuria noastră că ne rugăm, e folosul nostru că cerem şi primim ajutorul harului dumnezeiesc, e vrednicia noastră oricând facem un lucru bun. Nimeni nu ne poate sili nici să ne rugăm, nici să ne mântuim. Hotărârile acestea se iau liber. Astfel, libertatea este răspântia de la care începe dreapta şi stânga, binele şi răul, fericirea şi durerea, răsplata şi pedeapsa, cerul şi iadul. Încât relele din lume nu vin de la Dumnezeu, ci de la om. Omul, făptura liberă, e cauza binelui şi a răului din lume; el e creatorul răului, ca şi al binelui în jurul său, pentru că e lăsat de Dumnezeu, cum am spus, în interesul propriei lui fericiri, liber.[..]

    Apreciat de 1 persoană

  3. Se cuvenea deci ca tu să pui banii mei la zarafi, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă.
    Matei 25;27
    Creştinul este asemenea unui schimbător de bani
    SFÂNTUL IOAN GURA DE AUR

    De aceea se zice: „Fiţi schimbători buni”, nu ca şi cum ar trebui să şedeţi în târg şi să număraţi banii, ci pentru ca voi să cercetaţi cu tot dinadinsul fiecare cuvânt şi fiecare învăţătură. De aceea scrie Apostolul Pavel: „Toate să le încercaţi şi ce este bun să ţineţi” (I Tesaloniceni 5, 21).
    Dar Hristos ne-a numit schimbători nu numai pentru că noi trebuie să cercetăm toate vorbele, ci încă şi cu privire la transmiterea celor ce ni s-au încredinţat.
    Precum schimbătorii pierd tot câştigul, dacă închid în casă banii pe care i-au primit şi nu-i dau altora, tot aşa se întâmplă şi cu cei ce aud cuvântul cel dumnezeiesc.
    Dacă tu, învăţătura ce ai primit-o aici (în biserică) o păstrezi pentru tine şi nu o împărtăşeşti altora, atunci agoniseala ta va rămâne fără folos.
    La casele de schimb, în toate zilele şi de-a pururi, vedem oameni intrând şi ieşind. Tot aşa trebuie să fie şi în privinţa învăţăturii. La schimbători, noi vedem cum unii depun la ei banii lor, iar alţii îndată îi împrumută de la ei, şi aşa este toată ziua. De aceea schimbătorii câştigă aşa de mult, deşi banii nu sunt ai lor proprii, iar ei aşa de mare folos câştigă din banii străini, pentru că ştiu a-i întrebuinţa cum se cuvine.
    Tot aşa trebuie să faci şi tu. Învăţăturile pe care le primeşti nu sunt proprietatea ta, ci ele sunt ale Sfântului Duh. Dar dacă tu faci dintr-însele o întrebuinţare dreaptă, vei trage din aceasta un folos duhovnicesc foarte mare. De aceea v-a numit Dumnezeu schimbători.
    Însă pentru ce Dumnezeu a numit bani cuvintele pe care noi le ascultăm? Banii au chipul împăratului; şi dacă nu au acest chip, nu sunt adevăraţi, ci sunt falşi. Tot aşa trebuie ca fiecare învăţătură, pe care noi se cuvine să o credem, să poarte întru sine chipul lui Iisus Hristos.
    Şi mai departe: întrebuinţarea banilor alcătuieşte tot traiul nostru; banii sunt temelia tuturor tocmelilor noastre, şi de trebuie să cumpărăm sau să vindem ceva, totdeauna banul joacă un rol.
    Tot aşa se întâmplă cu cuvântul şi cu învăţătura.
    Aceşti bani duhovniceşti sunt stratul şi rădăcina tuturor tratatelor duhovniceşti. Dacă noi, de exemplu, voim să cumpărăm ceva de la Dumnezeu, trebuie mai întâi să plătim cu cuvântul rugăciunii, spre a dobândi ceea ce dorim.
    Când vedem un frate uşor la minte şi leneş, care merge spre pieire, noi putem iarăşi să câştigăm mântuirea sufletului său şi să cumpărăm izbăvirea lui, când aplicăm la aceasta cuvântul învăţăturii şi plătim cu el.
    De aceea, toate cele bune pe care le auzim, trebuie să le păzim cu toată sârguinţa şi să le păstrăm, pentru ca iarăşi să le putem împărtăşi altora, încă şi despre dobânda acestor bani trebuie să dăm socoteală.
    Aşadar, să fim cu luare aminte când primim o monedă adevărată a învăţăturii, ca iarăşi să putem depune banii noştri la alţii. Căci fiecare, numai dacă voieşte, poate să fie învăţătorul altuia.
    Tu nu poţi să schimbi în bine o cetate întreagă. Fie! Dar tu poţi sfătui la bine pe nevasta ta.
    Tu nu poţi să vorbeşti către toată adunarea, ca un preot. Fie! Dar tu poţi să aduci pe fiul tău la o cale mai bună.
    Tu nu poţi învăţa tot poporul. Fie! Dar tu poţi face mai bune slugile tale.
    Pentru puterile tale, aceştia nu sunt prea mulţi şcolari, şi o astfel de învăţătură nu întrece măsura cunoştinţelor tale; ba tocmai tu poţi aduce pe aceşti oameni la rânduială mult mai uşor decât preotul şi decât propovăduitorul. Acesta vine la voi numai o dată sau de două ori pe săptămână, iar tu ai pe aceşti şcolari în toate zilele cu tine; poţi da învăţături bune femeii tale, copiilor tăi, slugilor tale, atât seara, cât şi la masă, ba încă şi toată ziua.
    Dar încă şi din alt motiv îţi este ţie mai uşor a-i mântui. Propovăduitorul, vorbind către o mare mulţime, nu ştie de ce boală suferă fiecare; de aceea, el trebuie în fiecare predică să aducă tot felul de doctorii. Voi, însă, nu aveţi trebuinţă de aceasta; mai vârtos puteţi cu o mică lucrare să produceţi o mare îmbunătăţire, căci voi cunoaşteţi deplin greşelile acelora care sunt cu voi în casă, şi de aceea puteţi întrebuinţa împotriva lor mijloacele cele mai potrivite.
    Aşadar, iubiţilor, să nu amânăm grija pentru casnicii noştri, căci cea mai mare pedeapsă şi o nespusă muncă aşteaptă pe cei care se lenevesc pentru casnicii lor.

    Apostolul Pavel zice lămurit: „Dacă cineva nu poartă grijă de ai săi, şi mai vârtos de casnicii săi, de credinţă s-a lepădat şi este mai rău decât cel necredincios” (I Timotei 5, 8).
    Vezi, cât de ager atinge Pavel pe cei care nu se îngrijesc de casnicii lor? „Căci cine nu îngrijeşte de ai săi, cum va îngriji de cei străini?” (I Timotei 3, 5).
    Eu ştiu că de multe ori v-am dat acest sfat, dar niciodată nu voi înceta, căci numai aşa voi fi slobod de toată răspunderea. Pentru aceea, adeseori, vă îndemn să vă îngrijiţi de mântuirea sufletească a celor de aproape ai voştri, pentru ca cele ce eu vă zic să pătrundă, în sfârşit, în adâncul sufletelor voastre.[..]
    Apostolul zice: „Creşteţi pe fiii voştri întru învăţătura şi certarea Domnului” (Efeseni 6, 4).
    Aceasta este cea mai frumoasă îngrijire a unui părinte; acestea sunt cele mai nobile osteneli pentru copiii săi. Din aceasta cunosc eu înrudirea firii, când părinţii au cea mai mare grijă tocmai pentru binele duhovnicesc al copiilor lor.
    fragmente
    Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la duminici şi sărbători, Editura Bunavestire

    Apreciază

  4. Sfântul Ioan de Kronstadt: Pacea lui Hristos

    Acest cântare către Dumnezeu întrupat, Pruncul Hristos, a fost cântată de oștile îngerești de pe pământ la Nașterea Sa. Este un cântec scurt, dar semnificația și sfera sa sunt înțelepte și pline de substanță. În el este cuprins și revelat misterul întrupării Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii. Acest mister, în cuvintele Bisericii, a uimit toate puterile îngerești.

    Dar unde este această pace pe pământ, pe care îngerii au anunțat-o păstorilor din Betleem?

    În Ierusalimul însuși, orașul lui David, unde era templul Dumnezeului celui viu, nu era pace. Când magii care au venit din Răsărit la Ierusalim au întrebat: „Unde este regele evreilor care se naște?” Regele Irod a fost furios doar să audă și tot Ierusalimul o dată cu el. În imperiul mondial al Romei nu exista pace. Contemporanii descriu în culori închise degradarea morală a națiunilor și deformarea imaginii lui Dumnezeu în oameni. Atunci se practicau tot felul de întinări și nelegiuiri. Închinarea la idoli a înlocuit închinarea la unicul Dumnezeu. Nelegiuirea, rușinea, sațietatea și beția erau ceea ce cuprindea fericirea, scopul și strădania pământească a omenirii. Dușmănia, conflictele civile și dezordinea domneau peste tot. Mândria, inumanitatea și orice fel de viciu au corupt viața socială și de familie.

    Perioada care a urmat nu a fost mai bună. Persecuții cumplite împotriva celor care credeau în Hristos au însângerat lumea timp de trei secole: fratele l-a trădat pe frate la tortură, soții și-au trădat soțiile și copiii, copiii și-au trădat părinții. Relațiile umane, legăturile de sânge și familia au fost profanate și disprețuite. Și în Ierusalimul însuși, a fost urâciunea pustiirii.

    În vremurile noastre, societățile și regatele sunt, de asemenea, zguduite, războaiele internaționale și civile și disensiunea continuă, există erezii și schisme, conspirații și învățături distructive din punct de vedere penal se intensifică pentru a răsturna instituțiile de stat vechi și fundamentele familiei, ale Comunitatii civile și religioase.

    Răul își ridică mâna sacrilegiu împotriva Unșilor lui Dumnezeu, căruia Dumnezeu Însuși le-a încredințat națiunile. Sălbaticii vor să instaleze necredința deasupra rămășițelor sacre, să distrugă statul, familia și legea sub masca egalității și a frăției.
    Unde este pacea pe pământ pe care au vestit-o îngerii?Unde este pacea proclamată de Evanghelii și propovăduirea apostolilor care au mers până la marginile pământului, la toate națiunile și la toți regii? Nu este în lume, pentru că întreaga lume este sub puterea Celui Rău, spune Apostolul (1 In 5,19)..

    Aceasta este taina cântată de îngeri: odată cu venirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ, pacea a început să domnească la început în turma mică, aleasă – Biserica Sa, în apostolii pe care El i-a învățat adesea această pace și mai târziu în întreaga împărăție a harului, Biserica Sa, care s-a răspândit în toată lumea.

    Da, fraților, o întreagă împărăție a lumii lui Dumnezeu este stabilită de Domnul – o împărăție eternă, universală și rânduită; cu legi, reguli și canoane; cu o ordine de servicii, linii directoare pentru viață și relații interpersonale. Această împărăție este biserica sfântă, ortodoxă, apostolică, unde există mereu pace și bucurie în Duhul Sfânt, harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl.

    Adevărat, Biserica lui Dumnezeu de pe pământ a fost întotdeauna sub cruce, întotdeauna persecutată și urâtă. Dar totuși, ea a deținut întotdeauna o pace interioară plină de har – chiar și în timpul celor mai crude persecuții, pentru că Dumnezeu a fost și va fi întotdeauna în ea, izbăvind-o de orice nenorocire conform cuvântului Său că porțile iadului nu vor birui (Mt. 16:18).

    Prin urmare, fiecare persoană cu adevărat credincioasă care păstrează poruncile lui Hristos, fiecare păcătos cu adevărat pocăit are pacea lui Hristos în sine pe care nici o nenorocire din această lume nu o poate distruge – numai dacă acea persoană nu vrea să pășească din nou pe calea nelegiuirii și a păcatului.

    Prin urmare, dacă regatele pământești și societățile civile în general doresc să obțină și să stabilească pacea adusă pe pământ de Regele dreptății, păcii și iubirii – Domnul nostru Iisus Hristos, atunci acestea ar trebui să fie strâns unite cu împărăția Domnului sau cu Sfânta Sa Biserică de pe pământ; ei ar trebui să se supună poruncilor lui Iisus Hristos și legilor Bisericii Sale. Dacă aceste porunci vor fi încălcate, ele ar trebui să se îndrepte repede, după o recunoaștere sinceră a greșelilor și a nelegiuirii lor. Membrii unui stat care mărturisește credința creștină ar trebui să fie membri iubitori, cinstiți și sincer devotați ai Bisericii. Întreruperea acestei uniuni între Biserică și stat, adică cetățenii săi, neglijarea credinței, a poruncilor și Evangheliei dau naștere necredinței și tuturor dezordinilor și viciilor sociale, provoacă neputință morală sau politică în acea societate și o privează de binecuvântarea cerului.
    Rusia ca mare națiune a fost întotdeauna strâns legată de Biserică; și numai în cadrul acestei uniuni a fost capabilă să crească, să se întărească și să se înalțe la înălțimile puterii și gloriei sale. Dumnezeu să îngăduie ca această unire a statului și a Bisericii – această împărăție a păcii – să continue întotdeauna! Atunci Rusia va fi un regat al păcii și binecuvântarea lui Dumnezeu va fi asupra sa. Atunci nici o răzvrătire nu va fi înspăimântătoare, deoarece nu va găsi un loc unde să se stabilească.

    Domnul nostru Hristos să domnească în inimile noastre și fie ca pacea și binecuvântarea Sa să domnească împreună cu El! Amin.

    https://orthodoxologie.blogspot.com/

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s